Istoric


DOJO  KUN

Dojo Kun 1: Caută Perfecţiunea Caracterului (Caracter)

Aceasta înseamnă că arta Karate este mai mult decât dobândirea unor capacităţi fizice. Toturor începătorilor, mai ales celor tineri, trebuie să li se arate importanţa dezvoltării caracterului prin disciplină şi antrenament riguros. Pentru începător, procesul de formare al caracterului începe cu perfecţionarea tehnicilor prin repetiţie. Spiritul de luptător va fi atins pe măsură ce se capătă încredere, odată cu „şlefuirea” tehnicilor. Prin antrenament pune-ţi în evidenţă aspectele spirituale, nu numai pentru a lupta împotriva, ci pentru a trece peste, problemele personale, mai ales în situaţiile de criză (boală, probleme casnice sau de servici). Este cale lungă până la dobândirea puterii spirituale dar odată obţinută şi înţeleasă vă va da tărie şi linişte interioară pentru tot restul vieţii.

Dojo Kun 2: Fi Credincios şi Loial (Loialitate)

Să fi loial reprezintă esenţa tradiţiei samurailor şi a influenţei confucianismului asupra artelor marţiale. Loialitatea trebuie îndreptată către sensei şi dojo. Elevul trebuie să fie întodeauna loial sensei-ului său şi să înţeleagă loialitatea, în cea mai mare parte, aşa cum era înţeleasă de samurai în epoca medievală, prin legătura până la moarte de seniorul său, fără ezitare. Deşi pare o abordare puţin neobişnuită pentru prezent, fără loialitate deplină este greu să te aştepţi ca un sensei să-şi transmită toate cunoştinţele unui elev gata să plece pentru un motiv oarecare. Elevul trebuie să demonstreze loialitatea în timp. Credinţa şi loialitatea arătate sensei-ului vor fi răsplătite prin transmiterea mai multor cunoştinţe şi înţelepciune elevului, legătura astfel stabilită între elev şi sensei este foarte valoroasă şi stă la baza relaţiei de învăţare.

Dojo Kun  3: Dedică-te Sincer (Efort)

Dedicaţie sinceră înseamnă hotărâre şi efort pentru atingerea măiestriei în arta Karate. În nici un caz nu se poate ajunge la măiestrie fără efort susţinut şi sacrificii din partea practicantului. Efortul trebuie făcut din toată inima şi nu doar superficial. Străduinţa elevului va fi recunoscută de sensei şi va fi răsplătită prin dedicarea unui timp de pregătire mai îndelungat cu el sau ea.

Dojo Kun  4: Respectă pe Ceilalţi (Etichetă)

Respectul pentru ceilalţi este o parte importantă a culturii Japoneze şi Okinawaiene şi un percept comun tuturor artelor marţiale. Gichin Funakoshi a spus: „Karate începe şi se termină cu curtoazie”. Tot el a spus că: „Fără curtoazie (respect) nu există dojo”. Aceasta este reflectarea formală a naturii poporului Japonez şi se manifestă prin înclinarea în timpul antrenamentului, pe stradă, acasă şi la servici sau şcoală. Regulile de etichetă în dojo sunt foarte bine definite. Înclină-te corect şi arată respect în tot ceea ce faci şi oriunde te duci. Respectă tot ce te înconjoară: sensei, părinţi, lege, natură, etc.

Dojo Kun  5: Nu Folosi Violenţa (Control)

Un luptător antrenat este o persoană cu un intens spirit competitiv şi o mare forţă, este, deci, necinstit să-şi folosească calităţile împotriva cuiva nepregătit. Spiritul unui karate-ka este inbatabil şi cunoştinţele acestuia trebuiesc folosite numai în sprijinul justiţiei (dreptăţii). O persoană cu caracter poate evita o confruntare pentru că poate să-şi controleze emoţiile şi este împăcat cu el (ea) însuşi (însăşi). Nu are nevoie să-şi testeze abilităţile pe stradă (în public). Câştigă fără să lupte şi nu va regreta deoarece nu va răni pe nimeni. Este foarte greu să explici elevilor din ziua de azi un astfel de comportament din cauza atitudinii şi nevoii acestora de a câştiga cât mai repede în competiţii ceea ce este complect împotriva principiilor din karate-do şi dojo kun. Este, de aceea, necesar să li se reamintească elevilor, permanent, importanţa dojo kun.

SCURT ISTORIC

      Artele marţiale reprezintă un sistem complex de tehnici de luptă, cu sau fără arme, însuşit la nivel individual.Se poate spune despre “artele marţiale”, că au existat de-a lungul întregii istorii a omenirii. Să nu uităm că din vremea Olimpiadelor ne rămâne moştenire o artă, pe care în timpurile moderne, o numim, pankration box precum şi celebrele lupte greco-romane, modificate în mai puţin protectivele lupte libere, care la români au fost cunoscute sub denumirea de trântă.  

      Merită amintit celebrul dans al căluşarilor, care denotă transformarea unui sistem de luptă, cu sabia, într-un dans. De asemenea se pot menţiona obiceiurile oşenilor şi moroşenilor de a purta cuţite.Se poate spune că încă există o transmisie orală a unor tehnici de luptă cu această armă. De asemenea la nivel european, trebuie să fi existat forme similare sau diferite de luptă, aici este de menţionat franţuzescul savate (anul 1790).           

Artele marţiale, în acceptul actual, au în general origine orientală şi presupun căutarea de către practicanţi a unui sens mai adânc decât simpla pregătire pentru o confruntare fizică. Aceste ţeluri se constituie într-un evantai larg, de la aspiraţii religioase până la simpla menţinere a unei sănătăţi perfecte.Din cauza scopurilor urmărite de fiecare tip de artă marţială, acestea nu sunt în esenţă sporturi, însă spiritul de competiţie prezent în unele dintre ele şi pregatirea fizică pe care o presupun au dus la includerea unora (sau a formelor fizice de manifestare a lor) în această categorie. 

În realitate, practicarea artelor marţiale înseamnă în principal dezvoltarea unei conştiinţe superioare, în armonie cu mediul înconjurator şi autocontrol realizat prin exerciţii fizice şi mentale, cunoştinţe extinse de medicină, filosofie orientală, tehnologia materialelor (pentru folosirea armelor), psihologie, etc. În funcţie de principiile strategice folosite, rolul acordat forţei, vitezei şi iniţiativei, artele marţiale se împart în două mari ramuri (şcoli) stilul extern şi stilul intern.

K A R A T E – D O

Karate-do este o artă marţială japoneză introdusă în Japonia (şi ulterior în lume) din Okinawa în 1922. În japoneză kara înseamnă gol, te înseamnă mână iar dō înseamnă cale, rezultatul fiind calea mâinii goale. În karate se utilizează lovituri cu mâinile şi picioarele, blocaje, secerări, prize, proiectări, fiind un stil extern şi complet de luptă.

Originile karate-ului le constituie diferite stiluri de arte marţiale chinezeşti (kung-fu sau gong-fu, respectiv kem-po în pronunţare japoneză), “strămoşul” fiind pokkeck (aşa-numitul “box chinezesc” sau “box de templu”), respectiv shaolin quang-fa, practicat de călugarii templului shaolin. Derivate ale acestui sistem de luptă, mai ales aşa-numitele “stiluri sudice” (China sudică) au stat la rîndul lor la baza Okinawa-te, a artelor marţiale practicate pe insula Okinawa. Acestea s-au dezvoltat din importante influenţe repetate de-a lungul secolelor importate din China, dar şi din stiluri de luptă băştinaşe. Incă înaintea răspândirii sistemului de luptă Okinawa-te (ulterior kara-te) existau mai multe stiluri, care stau la baza “stilurilor tradiţionale” ale karate.

Întemeietorul karatedo-ului modern este considerat Gichin Funakoshi (1868-1957), fondatorul stilului Shotokan. După 1922, când a sosit în Japonia din Okinawa, Funakoshi a făcut cunoscut karate prin mai multe demonstraţii şi prelegeri. Pentru a creşte popularitatea stilului său de luptă (Okinawa-te), l-a denumit în japoneză “karate” (kara-te).

Există numeroase stiluri (“ryu”= şcoală în limba japoneză) de karate, diferite prin tehnicile de luptă şi principiile strategice pe care le folosesc. De exemplu, Shotokan foloseşte atacuri lungi, din mişcare, punând accent pe viteză, mobilitate, supleţe, în timp ce în Goju-ryu se folosesc atacuri şi blocaje scurte, fără deplasare, accentul fiind pus pe forţă. Toate stilurile folosesc două exercţii de bază: kata (set de tehnici prestabilite mimând lupta cu adversari imaginari) şi kumite (lupta cu adversar real). În karate sportiv se organizează competiţii de kata şi de kumite.
Locul în care se practică karate (sala de antrenament) se numeşte dojo. Termenul este folosit şi în cazul altor arte marţiale japoneze.

Practicantul de karate se numeşte karate-ka (kara-te ka). În funcţie de nivelul de pregătire, în urma unui examen, practicantului i se acordă grade. Gradele inferioare (descrescătoare, de la 10 la 1) se numesc kyu. Gradele superioare (crescătoare, de la 1 la 10) se numesc dan. Fiecărui grad îi corespunde o centură de o anumită culoare. Sistemul de culori poate fi diferit de la un stil la altul, dar culorile de bază sunt albă, galbenă, portocalie, verde, albastră, maro (pentru kyu), neagră, pentru dan, cu un număr de trese transversale corespunzător gradului dan.

STILUL
SHOTOKAN

            Shotokan este un stil de Karate introdus de maestrul Gichin Funakoshi (1868-1957). Foarte răspândit în lume, Shotokan se traduce prin “Şcoala lui Shoto”, după porecla (Shoto) sub care era cunoscut maestrul Funakoshi, dar există şi alte interpretări cum ar fi “Şcoala bradului şi a valului”, aici prin bradul mereu verde simbolizând veşnica tinereţe a concepţiilor şi neîncetata lor înnoire iar prin val, munca necurmată care trebuie depusă pentru a putea însuşi aceste principii, muncă asemenea valurilor care lovesc neîncetat ţărmul. Acest stil pune accentul pe poziţiile adânci şi lungi, pe tehnicile eficace în lupta de la distanţă şi pe dezvoltarea vitezei. Tehnicile de mâini şi cele de picior apar în proporţii egale.

Există numeroase kata, cum ar fi: Taikyoku, Heian, Tekki, Bassai, Kanku, Empi, Jion, Jitte etc., acestea fiind importate din Okinawa şi modificate de maestrul Funakoshi, atât în privinţa unor tehnici, cât şi a denumirilor iniţial cu rezonanţe chinezeşti, dar apoi japonizate. Stilul Shotokan este popular în Japonia, mai ales în regiunea capitalei. Numeroase universităţi au în programul lor de studiu acest stil (Waseda, Takushoku, Keio etc). Acest stil este primul care a fost predat în Japonia în anul 1922 şi primul care s-a răspândit prin intermediul instructorilor japonezi în Europa şi America, apoi în toată lumea, fiind şi astăzi cel mai cunoscut stil de karate.

În cadrul Shotokan-ului s-au dezvoltat două ramuri distincte după moartea lui Gichin Funakoshi. Astfel, Shotokai-ul condus de maestrul Shigeru Egami (1912-1981) care a urmat cel mai strict metoda maestrului său Gichin Funakoshi, în vremea căruia a fost unul din cei mai de seamă instructori ai şcolii. În 1957, la moartea maestrului, devine instructor principal al Shotokan-ului, Egami fondând gruparea Shotokai, care refuză orice formă de competiţie. Cu timpul, acest stil a devenit tot mai închis, chiar cu o tentă mistică, căutându-se atingerea unei trepte superioare a capacităţilor mentale prin exersarea aprofundată a kata-urilor, percepte filozofice stricte, chiar studii în direcţia comunicării telepatice pentru controlul asupra adversarului. În prezent această ramură este puţin reprezentată, la moartea lui Egami în 1981 conducerea şcolii fiind preluată de elevul său Oshima Tsutomu.

         Cei mai cunoscuţi instructori ai Shotokan-ului sunt: Masatoshi Nakayama, Hidetaka Nishiyama, Taiji Kase, Hirokazu Kanazawa, Hitoshi Kasuya, Keinosuke Enoeda, Teruyuki Okazaki, Hiroshi Soji, Norihiko Iida, Hideo Ochi, Masaru Miura, Miazaki Satoshi şi Masahiko Tanaka. 

Ramura principală a Shotokan-ului a fost cea grupată în jurul maeştrilor Masatoshi Nakayama, Hidetaka Nishiyama şi Taiji Kase, care au fondat Asociaţia Japoneză de Karate (J.K.A.) cu scopul răspândirii karate-ului în lume ca formă sportivă. Instructorul principal al J.K.A., Masatoshi Nakayama (1913-1987) a început, copil fiind, studiul artelor marţiale; era descendentul unei vechi familii de samurai şi din 1932 a fost elevul maestrului Funakoshi. Alături de Hidetaka Nishiyama, a pus bazele conceptului sportiv în karate, elaborând primele reguli de competiţie şi atrăgând în J.K.A. numeroşi maeştri tineri ai Shotokan-ului, deşi aceştia s-au lovit de împotrivirea făţişă a generaţiei mai vechi. Această generaţie nouă de instructori a obţinut curând mari succese în competiţii şi a activat puternic pentru răspândirea Shotokan-ului în lume, J.K.A. devenind prima organizaţie de karate renumită în întreaga lume.